Dio luă gazeta şi citi : "Regretatul Corneliu Coposu a spus că integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este o obligaţie sfântă, ca a unsprezecea poruncă a decalogului românesc."
Sângele începu să-i fiarbă în vene : era vremea să pună mâna pe condei , gingaşa lui mitralieră cotidiană şi să-i dea drumul , rafală după rafală!
Probabil că Nietzsche are dreptate : "Cu cât priveşti mai îndelung o prăpastie, cu atât prăpastia priveşte mai îndelung în tine".
Iar dacă viaţa te pune într-o situaţie fără ieşire, există, totuşi , două modalităţi de rezolvare. Şi acestea sunt, paradoxal sau nu, disperarea şi sinuciderea!
O disperare asumată, benefică. O disperare ce te obligă la o nouă orientare în destin. O disperarea ce valorizează răul din lume sau din tine însuţi, în vederea determinării unei noi speranţe, chiar dacă această speranţă este doar o utopie, mă rog, o promisiune, e totuşi ceva. Înseamnă că ai învins inerţia care tinde să uniformizeze lumea. Fie printr-un rău excesiv, fie printr-un bine de acelaşi calibru.
În exces adică.
Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (124)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu